Presa locală şi provocările sale

Când au devenit presa și mass-media în general inamici ai democraţiei şi ai societăţii, fiind percepute de consumatori ca și mai odioase decât partidele politice? Asistăm la începutul secolului XXI la moartea jurnalismului clasic şi, odată cu el, la moartea democraţiei. Chiar dacă a mai rămas pe undeva, prin văgăunile interneților, o presă independentă, acest tip de media online nu este percepută ca utilă social. De ce oare?

Probabil din cauză că nefiind girată de cineva, nu mai are vreo normă de deontologie profesională, de morală socială și în plus, nici măcar nu mai este controlată profesional de vreun organism de presă. În 2013, directorii de la Google Eric Schmidt (foto dreapta) şi Jared Cohen, scriau în cartea „Noua eră digitală” că în viitor celebrităţile își vor înfiinţa propriile ziare şi televiziuni, la fel cum au pus bazele unor organizaţii de caritate şi ale unor afaceri, privindu-le ca pe o extensie naturală a „brandului” personal.

Un semn că în era digitală, popularitatea va fi determinată mai degrabă de vizibilitate, decât de coerenţa sau relevanţa conţinutului. La vremea lui, Petrov a denumit presa vulnerabilitate naţională. În Clujul anului 2019, instituțiile administrației locale nu mai țin conferințe de presă, politicienii apar doar discreționar, la emisiuni cu moderatori „prietenoși”, iar partidele politice lucrează prin comunicate livrate prin poșta electronică.

Furnizorii de informații (chiar publice) și cei care au vizibilitate publică sau celebritate dețin controlul presei, împreună cu companiile ce livrează conținut. Creatorul de conținut a fost eliminat din lanțul trofic, sau este privit ca un parazit care beneficiază de resursele și celebritatea celorlalți. Dacă în România post-revoluţionară presa a fost mai mereu o afacere de opoziţie, în ultimii ani câțiva jurnalişti / oameni de afaceri din presa locală clujeană au trecut cu arme şi bagaje în tabăra cealaltă.

Rareş Bogdan şi Liviu Alexa au devenit politicieni (nu că n-ar fi avut dinainte convingeri sau simpatii politice) poate din interes, sau (ca să le acordăm şi prezumţia de nevinovăţie, după ce i-am bănuit de interese) cu credinţa că vor putea contribui la schimbarea de care ţara lor are nevoie. Oricât de frumos ar graseia cei doi pe teme ca renaşterea liberalismului ori revirimentul stângii clujene, în marele oraș de pe Someșul Mic au apărut deja partide noi, ca USR sau Demos – căci revirimentele astea s-au lăsat cam mult aşteptată.

Un proverb african sună aşa: „când un copil nu e primit într-un sat, mai târziu îi va da foc, pentru a-i simţi căldura”. Și cum clujeanul contemporan cu Boc (vecinul de la bloc) trăiește cu senzația că sub conducerea vecinului său, funcționar de frunte al nației, Clujul ar apărut brusc pe harta Europei – după ce-o fi fost pe cea a Africii? – n-ar fi exclus ca proverbul să se aplice și pe-aici. Nu că cei doi jurnaliști amintiți n-ar fi băieți deștepți, numai că acolo unde este minte multă, e și prostie multă, iar „suflul nou” adus de ei în politică s-ar putea transforma în mai mari sau mai mici implozii.

Dacă vrei să distrugi un om, învaţă-l şah. Îl vei anihila mai uşor decât cu o otravă – sună o butadă despre capcanele minții. Cei doi nu erau jurnaliști buni, până să se implice în politică, ci „răi da` buni”, adică celebri. Problema este că de atunci au crescut în incisivitate, dar și-au pierdut din credibilitate. Au început să muște și din prieteni, nu doar din dușmani, și în curând vor ajunge, probabil, să-şi muşte şi coada. 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *